Israelitul român

Istoria evreilor în Principatele Române în secolul al 19-lea a fost marcată de lupta pentru drepturi naționale și civile. Noul stat roman format în 1859 prin unirea Moldovei cu Muntenia nu conferea cetățenia română decât celor de religie creștină, deci și drepturile aferente care decurgeau de aici. Constituția din 1866 formaliza aceasta în cel mai clar mod cu putință, în celebrul articol 7: "Însușirea de român se dobândește, se conservă și se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai străinii de rituri creștine pot dobândi împământenirea." Însă legea avea și excepții, cei care se puneau în serviciul României putând fi recompensați cu acordarea cetățeniei. Așa a fost cazul multor evrei care au luptat în timpul războiului pentru independența României din 1877-1878.

Însă fruntașii comunităților evreiești din România au adus argumente puternice pentru conferirea cetățeniei române pentru evreii "pământeni", așa cum erau cei născuți în România. Unul dintre cei mai activi a fost medicul și omul de cultură Iuliu Barasch. Născut în 1815 la Brodî, în vestul Ucrainei de azi, Imperiul austriac la acea dată, și mort în 1863 la București la 48 de ani, Barasch s-a numit la naștere Iehuda ben Mordehai. A sosit în 1843, la 28 de ani, în Muntenia la Călărași, oraș la Dunăre la 120 de kilometri sud-est de București. În 1851 se mută în capitala Munteniei unde va lucra ca medic și va fonda instituții de sănătate publică precum carantine, spitale și dispensare. Și-a luat doctoratul în medicină la Berlin în 1841, a fost profesor de liceu și la școlile superioare militară, de farmacie și de agricultură. S-a implicat activ în toate aspectele vieții comunitare evreiești, ca orice intelectual al timpului său. Mare promotor al științei, așa cum reiese și din opera sa, Barasch a fost un agent important al modernizării mentalului colectiv evreiesc. Scrierile sale includ, pe lângă textele de știință, și medicină, istorie, filosofie, igienă.

Firesc pentru cineva ca el, Barasch a fost foarte activ în presa comunitară evreiască, dar și în cea de răspândire a științei. Pentru cineva cu vocația înființării și a militantismului, apariția primei publicații evreiești de limbă română a fost ceva natural. Iuliu Barasch și francezul Armand Lévy, împreună cu Aaron Ascher și Isaac Leib Weinberg, au făcut posibilă apariția "Israelitului român", din care au apărut numai câteva numere din cauza lipsei fondurilor. Istoricul Lya Benjamin, specializat în istoria evreilor, este autoarea unui studiu despre "Israelitul român" în care a observat ideile vremii. 

"Ziarul este extrem de interesant pentru că se adresează și evreilor, și românilor. Și, în același timp, este o tribună de luptă pentru emanciparea evreilor. Evreii din România nu erau cetățeni și primul care începe lupta pentru încetățenirea evreilor este Iuliu Barasch. El folosește, printre altele, și acest ziar în această luptă. Primele memorii către domnitorul Țării Românești Barbu Știrbey le adresează Barasch în 1856, când vine și o delegație străină în Principate din partea Marilor Puteri pentru pregătirea conferinței din 1858 de la Paris. Acolo urma să se discute problema unirii Principatelor. El voia ca, în prezența acelor delegați străini care să intervină pentru emancipare, să prezinte memoriul către domnitor și către străini. Acele memorii apar pentru prima dată în Israelitul român."

Remarcabil atât la Barasch, cât și la toți ceilalți evrei care luptau pentru emanciparea politică și civică a evreilor a fost faptul că au fost perfect conectați la ideile din jurul lor. Cea mai puternică a fost ideea unirii Principatelor Române, primul mare proiect romantic al statului național român. Evreii pământeni au susținut din plin unirea celor două, iar Barasch a fost vârf de lance. Mobilizarea s-a făcut tot prin apelul la istorie la care s-a adăugat și contribuția evreilor. 

Lya Benjamin: "Subiectele erau variate. De exemplu, erau articole despre istorie, despre istoria României și despre istoria comună româno-evreiască, prin care se arăta de exemplu vechimea evreilor din spațiul românesc. În același timp, se arătau aspecte din istoria României pentru ca evreii să cunoască cele mai importante momente din istoria României. Așa, de exemplu, e un serial despre domnia lui Mihai Viteazul. În afară de acestea, sunt bineînțeles și articole despre ce reprezentau evreii, despre tradiția evreiască, despre specificul religiei mozaice pentru ca cititorul roman să cunoască istoria și cultura evreiești. În același timp, erau articole care exprimau dorința evreilor români pentru unirea Principatelor și respectul față de români. De asemenea, era și condiționarea din partea evreilor a respectului din partea românilor, și mărturisirea devotamentului evreilor față de români și România."

Publicația "Israelitul român", prima serie, a apărut între lunile martie și septembrie 1857. Însă prestația publicației nu va fi uitată. A doua generație a "Israelitului român" avea să apară peste alți 11 ani. În 1868, răstimp în care România trecuse prin numeroase și profunde transformări instituționale și societale, săptămânalul "Israelitul român" reapare într-o lume schimbată, după moartea lui Barasch.